Bine ne-am regăsit la sfârșitul unei săptămâni pline, care a trecut repede ca gândul, cel puțin la mine.
În weekend m-am distrat alături de prieteni la Băneasa Forest Run, o cursă dragă mie, la care nu am mai participat de vreo doi ani.
Pentru toți cei care sunt fani alergare și vor să evadeze din oraș, pădurea Băneasa oferă șansa unui antrenament în natură, rupt parcă de haosul cotidianului și asfaltul parcurilor.
Eu una, mai ales că alerg în IOR și cunosc fiecare centimetru din acel parc, de abia aștept să evadez altundeva. În plus atmosfera este foarte prietenoasă, concursul este bine organizat și traseele, atât cel de cros, cât și de semi-maraton nu sunt dificile, cu toate că sunt pe țărână. Dimpotrivă, aveți ocazia să experimentați alergarea pe un teren mai moale, dar și să vă formați glezna și atenția distributivă la evitarea obstacolelor de tot felul, într-un peisaj de primăvară absolut încântător.
Acestea fiind spuse să trecem mai departe. Am povestit data trecută de grupurile de suport și ce înseamnă să ai lângă tine oameni care înțeleg ce încerci să faci și te susțin, sau cel puțin nu te judecă fără să investigheze.
Am zis de asemenea că o să vorbim despre familie în același context.
O să încep cu a mea, că e cel mai bun exemplu. Mama a fost și este un om activ de când o știu. Cu toate că de cam vreo patru ani aleargă și ea cot la cot cu mine, a trecut ceva vreme până să înceapă să experimenteze cu adevărat viața de alergător, sau mai bine spus provocările care vin odată cu ea.
La început mă întreba mereu de ce trebuie să alerg atât.
„Ok, ai vrut să alergi un ultra maraton și acum că l-ai alergat de ce continui să alergi atât de mult, că nu prea mai ai timp de nimic altceva”.
„Păi, îmi place, acesta ar fi primul motiv, și în a doilea rând, mai vreau să alerg câteva ultramaratoane”.
De fapt vreau să alerg distanțe lungi în general și atunci trebuie să mă antrenez corespunzător.
Sunt persoane care poate cred că mă antrenez pentru a face față competiției. Nu este vorba despre competiție aici, cât despre practicarea în siguranță a unui sport.
La 36 de ani, cu stilul de viață pe care îl am nu îmi pot permite să visez cai verzi pe pereți despre performanță și mai știu eu ce. Dar pot să visez la alergări cu accidentări mai puține și recuperări mai rapide, la concursuri pe care le pot duce cât pot eu de bine, date fiind toate cele menționate mai sus.
Și ca orice altceva în viață, munca, perseverența și disciplina sunt aspecte care pot face lucrurile să meargă bine, poate chiar peste așteptări. Deci nu poți să o iei mai încet și nici să o iei pe scurtături. Faptul că am alergat un concurs nu înseamnă că am câștigat experiență, că pot să mă las pe o ureche și să mă duc la celelalte fluierând.
Am trecut de acest episod și am ajuns la mâncare.
„Păi e prea scump să mănânci așa, nu își permite toată lumea să cumpere avocado, salate și germeni de grâu și pudre de nu știu care”.
Și are dreptate. Și pentru mine a fost o ajustare financiară pe alocuri, ca să spun așa, pe care nu am vrut să o fac la început pentru că nu mă preocupa partea asta. Eram prea ocupată să alerg, să mă înscriu la toate concursurile care îmi apăreau în cale, ignorând în mare parte recuperarea – cel puțin nu mă ocupam de ea pe cât trebuia la cât alergam – iar de mâncat, alergam să mănânc, să spun așa. În momentul în care și mama, la fel ca și mine a lovit un prag unde au început problemele cu crampe și accidentări s-a gândit de două ori înainte să mă mai întrebe de ce mănânc așa de “fiță”.
Recunosc, că m-am ținut departe de un astfel de regim alimentar – pe care încerc să îl transform în stil de viață – nu doar din cauza costurilor, ci și pentru că nu știu cum să mă organizez încă iar poftele mele puteau fi costisitoare.
Mi-am dat seama în timp că oamenii ăștia pe care îi urmăream eu și despre care credeam că investesc cam mult în sirop de arțar, agave, dulcețuri low carbs, germeni de grâu sau fructe proaspete care mai de care mai exotice – nu mâncau mult!
Spre deosebire de mine care compensam fiecare calorie alergată cu mâncare. În capul meu îmi era teamă că dau o grămadă de bani pe tot felul de chestii și le mănânc imediat pentru că nu mă puteam abține.
Ei bine, la asta lucrez acum. Am frigiderul plin cu tot felul de lucruri care în mod normal nu ar fi rezistat mai mult de o zi – dacă ar fi rezistat! – și stau foarte bine și frumos o săptămână, dacă nu și mai mult. Între timp a început să vadă și mama cum merge treaba cu mâncatul ăsta mai organizat, dar am trecut apoi la discuțiile de detaliu.
Click pe numărul 2 pentru continuarea articolului
